Pentru Rusia, pentru îndrăgostitii de cultură rusă, ca si pentru milioane de cititori, anul 1999 rămîne Anul Puskin. Bicentenarul celui mai mare poet rus marchează, fără îndoială, un eveniment capital; dar sărbătorirea lui în Rusia, asa cum se desfăsoară ea în prezent, depăseste cultura, pentru a se înscrie sub cu totul alte orizonturi.

De la 1 ianuarie al acestui an, întreaga Rusie trăieste o fervoare puskiniană delirantă. S-ar părea că suflarea pravoslavnică si-a dobîndit în fine sfîntul meritat, care uneste sub aceeasi candelă aprinsă pe comunisti si pe ortodocsi, pe nostalgicii Uniunii Sovietice si pe liberali, pe milionarii de dată recentă si pe săraci: toti nu mai jură decît pe Puskin. Iată unicul nume capabil să realizeze mult-rîvnitul consens.

Or, în ochii unui privitor impartial, tocmai acest gen de consens devine suspect - si pe bună dreptate. Nu opera literară puskiniană - covîrsitoare! - a produs dorita unitate, ci transformarea interesată a lui Puskin (proces început încă de pe vremea lui Stalin) în simbol national acaparant. Astăzi, cînd valorile sovietice s-au năruit, iar valorile nationale rusesti sînt în derivă, trebuia inventat un pretext, cultural de preferintă, pentru a strînge din nou sub drapel oastea obosită. Si atunci reapare Puskin...

Cel care a luptat toată viata pentru libertate, înfruntîndu-l pe însusi tarul Nicolae I ("păzitorul tăcerii popoarelor"), cel care declarase, în Boris Godunov, că "Rusia aspiră la nemiscare" si că "ea nu stie să-i iubească decît pe morti", tocmai pe acest om iată-l chemat să exalte postum aceeasi tară, ale cărei structuri profunde au fost destul de putin modificate în ultimele două secole.

Glorificare zgomotoasă si teatrală a marelui poet mi se pare a fi în vădită contradictie cu însusi spiritul operei sale. Pentru că Puskin a fost cel mai cosmopolit, mai rebel si