Desi s-a scurs mai bine de un an de la disparitia sa, Corneliu Baba continuă să aibe în cultura românească o imagine publică neschimbată; ca si în timpul vietii, el este încă un amestec de prezentă retrasă si de absentă protectoare. Invocat, din cînd în cînd, ca o figură tutelară, dacă nu chiar ca una de-a dreptul legendară, nu s-a întrebat încă nimeni, în afara lui însusi de nenumărate ori, asupra locului pe care opera sa îl ocupă într-o posibilă geografie culturală. Retrospectiva Ion Tuculescu si readucerea în actualitatea artistică a pictorului, unul dintre marii contemporani ai lui Baba, cu sangvinitatea lui meridională si cu temperamentul său cromatic exploziv, determină o întrebare directă: unde se situează artistic si moral Corneliu Baba, este arta lui o fatalitate sau consecinta unor împrejurări exterioare? Este el un pictor răsăritean sau unul de factură occidentală? Faptul că nu a avut contacte directe cu arta europeană decît foarte tîrziu, iar la Paris, orasul visat pe atunci de către toti artistii lumii, a ajuns si mai tîrziu, poate fi unul cu un impact real asupra optiunii sale estetice?

Acum, după ce opera sa a fost definitiv încheiată, ea însăsi poate răspunde atît întrebărilor de mai sus, cît si întrebărilor care traversau nenumăratele meditatii solitare ale artistului. Si răspunsul este unul categoric. Nici Parisul, nici călătoriile si nici un alt tip de experientă nu ar fi modificat hotărîtor topografia si spiritul acestei opere. În România anilor '30-'40, fără a avea aceeasi anvergură si fără imensa autoritate a unui Paris care iradia omnidirectional cultură si fascina aproape mistic, experientele moderniste si febrilitatea cu care se căutau noile resurse ale limbajului artistic erau comparabile cu acelea europene. Chiar si fără să ajungă la Paris, dar interesat de acel segment al expresiei care marca ruptura cu trecutul