Sînt o cititoare pasionată a romanelor lui Bernard Malamud. O anumită viziune asupra fiintei umane, ca ins rătăcit într-un univers aparent cumsecade, în realitate nici măcar ostil, ci pur si simplu cinic de indiferent, combinată cu un umor dincolo de care se întrezăreste limpede tristetea, o suferintă si o dezamăgire asumate fără amărăciune, doar cu o resemnare demnă, mi se par a fi marca unică a cărtilor lui, fascinantă, cel putin pentru mine. Am găsit întotdeauna socant faptul că din paginile lui nu răzbate aproape defel un spirit al timpului nostru, si totusi morala povestirilor lui Malamud este în chip evident adresată nouă, oamenilor veacului al douăzecilea. Personajele scriitorului, întîmplările pe care le trăiesc ele ar putea foarte bine trece drept imagini ale unei lumi de secol XIX: o lume în care nu există nimic din brutalitatea si directitudinea secolului nostru, nimic din felul nostru de a gîndi. Descopăr la Malamud, cu fiecare carte nouă pe care i-o citesc, o straniu de plăcută inactualitate. Plăcută pentru că, paradoxal, ea nu este cu adevărat inactualitate, căci asa cum spuneam, în final orice poveste semnată de el îsi scoate la iveală acel cordon ombilical care o tine legată de timpul în care trăim. Dar, ceea ce pare inactualitate permite cititorului să se rupă de imediat, să intre într-o stare interioară care presupune detasare si depărtare de zgomotul cotidianului si al actualului, pentru ca abia de la această distantă astfel cîstigată să poată privi cu luare aminte propriul său univers. Îmi dau seama că asemenea vorbe pot trece drept derizorie retorică de cronicar entuziasmat. Nu sînt, si nu-mi rămîne decît să mă străduiesc a o dovedi, chiar dacă Portretele lui Fidelman, cel mai recent roman din seria cărtilor lui Bernard Malamud tradus de Editura Univers, nu e neapărat favoritul meu. Ar fi si greu, căci ar însemna să egaleze performan