Este pentru a nu stiu cîta oară cînd mă uimeste, nu, mă indignează, totala indiferentă a criticilor în fata unor cărti de exceptie. Pînă la înaintata mea vîrstă n-am reusit să cunosc formula magică prin care un scriitor se face văzut, apreciat, iubit. Poate e vorba de farmec personal, de frecventarea asiduă a unor localuri publice, de tupeu, de abilitate. Octavian Soviany nu posedă nici una din aceste chei cu care se deschid usile, dar este un poet adevărat. Si cum criticii refuză să recunoască această evidentă, îmi asum răspunderea morală si estetică să scriu eu ca poet despre el.

Textele de la Montsalvat alcătuiesc o carte solitară în contextul poeziei actuale. Nu numai pentru că versurile cîntă tot timpul în ritmuri si rime, dar si pentru că, în loc să se ocupe de "aici" si "acum", poetul se refugiază mereu cu obstinatie într-un spatiu al memoriei culturale, într-un timp vechi care revine mereu ca o pulsatie vie în poemele lui. E vorba de o lume aparent artificială pe care si-o extrage din cărti aducînd-o mereu în spatiul lui intim, în mediul lui imediat. Scoala cu elevii si elevele, cu băncile, caietele si tocurile - poetul e profesor - este un teatru în care se desfăsoară istorii biblice si pilde, mistere si farse medievale: "La Ruth silabisind dintr-un ceaslov / În cuhnia lor mică de paiantă / Într-o rochită mov cu malacov / Căci Ruth este fireste premiantă // Si n-are nici un bastonas întors / Cînd Abraham - muierea ca muierea - / Îi bate bombănind cu-n spic de orz / Că nu stiu adunarea sau scăderea". Ecouri teutone din orasele-cetăti, chiar si legenda mesterului manole, într-o viziune nouă, tulburătoare, reînviind Levantul, "Africa obscură", "Marea japoneză", "aurul din Saaba", "pieile de focă de la Capul Horn", personaje si năravuri din Molière si Caragiale străbat mereu scena într-un miraj imagistic greu de egalat. Ceea ce surprin