Initial, concertul lui Luciano Pavarotti mi-a suscitat numeroase întrebări; punând la îndoială chiar principiul unui asemenea mega-concert, operatie comercială mai degrabă decât artistică m-am gândit, ca multi altii dealtfel: este acesta un pact faustian - onoarea artistică în schimbul unei popularităti la care un cântăret de operă n-are cum ajunge altfel? Este o coborâre a bunului gust până la nivelul kitsch-ului propriu spectacolului pop? Cum va fi prestatia vedetei, care cu 1-2 ani în urmă a avut unele insuccese, calitatea programului, reactia publicului?

Când s-a lansat în aventura concertelor uriase, Pavarotti a pornit de la ideea de a cânta pentru - si implicit de a atrage spre muzica de operă - acei oameni care probabil că nu ar frecventa vreodată teatrul liric. Era un pariu îndrăznet si pentru a-l câstiga trebuia pusă în miscare o imensă masină publicitară. Este de altfel ceea ce îi reprosează "puristii". Privind în piata Constitutiei la cele circa 20000 de persoane pe locuri care au costat între 50 si 200 de dolari - sume foarte mari pentru românul mediu - dar mai ales la multimea care invadase peluza din curtea Parlamentului (aceasta de neplătitori), printre care cu sigurantă puteau fi găsiti adevărati cunoscători si poate viitori fani ai genului, am admis că Faust n-a făcut un tîrg păgubos. Chiar si pentru cei din primele rânduri (dezavantajoase prim planurile care au deconspirat atâtea figuri amorfe!), care în toată lumea apartin categoriei de consumatori snobi, există un mesaj subiacent: sunteti bogati, puternici, e timpul să vă slefuiti gustul, să dobânditi o oarecare clasă si muzica bună este o cale către această tintă.

Programul, neasteptat de substantial, s-a centrat pe arii din opera veristă (Puccini, Mascagni, Cilea) urmate de canzonettele de rigoare. Cred însă că strategia programului nu a fost potrivită publiculu