Volumul lui Daniel Vighi, Între hanger si sofa. Literatura în epoca veche românească, ar trebui de fapt să sublinieze Epoca veche în literatura românească. Autorul îsi abordează obiectul de studiu mai degrabă din perspectiva istoriei mentalitătilor, oprindu-se nu atît asupra textelor propriu-zise, cît asupra contextului care le-a generat.
Se stie că ingrata sarcină a celui care se apleacă asupra vechilor scrieri românesti este de a stabili cît anume din ele supravietuieste ca limbaj artistic într-o literatură în care scrisul a fost mereu subordonat intentionalitătilor extraliterare - tiraniei lui ce, nu a lui cum. Constient de aceasta, autorul îsi va axa la rîndul său studiul pe ce, nu pe cum, oferind, de exemplu, un capitol dedicat "Cuvîntul(ui) în lumea românească medievală" (s.m.), dar nu si unul dedicat cuvîntului în literatura românească medievală. De altfel, demersul se doreste a fi unul interdisciplinar. Metoda aleasă nu este una de strictă specialitate (poetică), ci un dialog al literaturii, istoriei si filosofiei, care însă nu salvează cartea de la o oarecare senzatie de prolixitate. Nonsalanta spiritului digresiv, care se pierde în subtilităti teologice si filosofice chiar în cuvîntul introductiv, permitîndu-si luxul plictisitor de a trece în revistă răspunsurile filosofiei indiene si a celei hegeliene la întrebarea referitoare la sensul istoriei, sau alunecarea de la obiectul initial statuat prin titlu si revenirea tîrzie la acesta în alt subcapitol, precum si amploarea notelor de subsol, care ar putea foarte bine face parte din corpul textului propriu-zis, constituie deopotrivă farmecul, dar si slăbiciunea acestui volum.
În concordantă cu o mai veche preocupare a sa, Daniel Vighi va ceda si aici "tentatiei Orientului" - dacă nu cumva acesata nu a fost chiar impulsul initial al acestei lucrări. El dedică un capitol textelo
