În ziarele mai importante de aici a apărut zilele trecute un anunt în trei limbi cu acelasi continut: "Societatea 'Prietenii României', sectia de filosofie si istorie, caută autori consacrati sau pe cale de a fi (critici literari, cercetători, învătători, jurnalisti), care au scris sau sînt dispusi să se angajeze într-un periplu cultural. Tema: 'Adevărata fată a poeziei exilului'. Informatii suplimentare la telefonul..."
A doua zi, după ce am aflat unde e sediul societătii ca si numele presedintei, domnisoara X, am dat fuga să prind orele de serviciu. Într-un hol urias, mă întîmpină o jună coborîtă parcă de pe coperta unui magazin feminin si mă întrebă pe cine caut. Mă resemnai deocamdată si am rugat-o numai să mă anunte la domnisoara X, "o veche cunostintă". În spatele biroului la care asteptam, pe un întreg perete, se desfăta, într-un poster maritim, directoarea interesată de poezia exilului. Împrejurul ei, se tăvăleau în nisip cîtiva din numerosii ei admiratori. În stînga în prim plan, descoperii si mutra mea nesuferită. Secretara privi la poza de pe perete si se făcu mai acră: "Ce problemă vă aduce la noi?" - "Mă interesează poezia exilatului. Am scris si as mai scrie..." - "Aveti un manuscris la dumneavoastră?" - "Da. Nu. De fapt, da." Si ca să fiu original, bătui cu un deget pe începutul meu de chelie: "Aici e." Se vedea că gestul i-a plăcut si îmi dărui un mic zîmbet: "Îmi închipui că, ferecat acolo, e greu de extras. O audientă la domnisoara X ar fi curată pierdere de timp. Dar nu vă nelinistiti, mai aveti sanse. La sectia investigation mai sînt locuri." Am completat cîteva formulare si am sărbătorit începutul unei noi etape a vietii mele: "Vînătoarea scriitorilor din exil". Avertizat de discutiile purtate după decernarea titlului de erou al diasporei unui personaj sus pus, am adunat în colectia mea personală si lexiile înrudite: di
