"În lumina pură a acelei zile de noiembrie, din verdele încă proaspăt al cîmpiei, din rodnicia neobosită a gliei si din praful alb ridicat de rotile trăsurii, se desprindeau straiele viu colorate ale grupului compact de oameni ai locului sositi să mă întîmpine... Cînd m-am apropiat de acest grup pitoresc mi-a fost dat să descopăr minunate făpturi cu chipuri de o ciudată frumusete... Toate aceste fizionomii noi, cu o linie nobilă a nasului si cu nările vibrînde, cu ochii mari strălucitori, adînciti în orbite si umbriti de sprîncene dese si drepte, cu pielea aurie, apoi acea limbă sonoră, pe alocuri cu inflexiuni aspre, cu vocalele parcă gîngurite, răsunînd moale si totusi vioi, pe care o rosteau bărbatii, femeile si copiii cu ochii limpezi, stîrneau în noi, locuitori ai recelui septentrion sentimentul necunoscut al neastîmpărului, al pasiunii"... Descrierea imortalizează ziua de 24 noiembrie a anului 1869 cînd, pentru întîia oară, după o lungă călătorie, principesa Elisabeta de Wied, devenită prin căsătoria cu Carol de Hohenzollern-Sigmaringen regina României, punea piciorul în tara de care avea să se simtă legată prin infinit mai multe sentimente decît cele ale vocatiei de misionar asumate înaintea lungului drum. Tînăra Elisabeta iubea poezia, pictura si muzica; sensibilitatea ei vizuală fusese alimentată de timpuriu si prin pasiunea cu care familia printilor de Wied colectiona fotografii, iar dacă în momentul descinderii ei în tară, peisajul colorat ce i se înfătisa nu avea, din motive tehnice, cum să se imprime pe vreo peliculă fotografică, el a rămas totusi fixat în memoria printesei devenită regină si scriitoare: Carmen Sylva. Dincolo de textele scrise ale reginei, fotografiile istorisesc si ele o poveste.

Printr-o împrejurare bine ticluită, la 12 octombrie 1869 printesa Elisabeta de Wied, plecată împreună cu mama ei la concertul pe car