În memoria noastră pasivă Bianca Marcovici se înscrie ca enfant prodige al scolii române de violonistică, ceea ce ni se confirmă în pagina de "Date biografice" a volumului recent de versuri Amprente, Ed. PAPYRUS, Tel Aviv, 1999. Aflăm totodată că în paralel cu concertele si turneele în tară si străinătate, aplaudata solistă urma cursurile Facultătii de Constructii din orasul natal (Iasi, 1952), ceea ce îi va prinde bine în noua sa patrie adoptivă, Israel, unda va emigra în 1991.

Ceva inapelabil a intervenit în cariera sa artistică, dacă Bianca Marcovici a trebuit să renunte, fiind totusi omologată ca inginer constructor la o firmă din Haifa. Fapt e că anamneza muzicală este o permanentă a scrisului său, dovadă si această carte de "poezii apărute si inedite", un fel de florilegiu ce întruneste texte noi, dar mai ales publicate în volume sau periodice din tară sau străinătate în ultimii zece ani. Sigur că autoarea are circumstante atenuante în cel putin două privinte: nu s-a dedicat trup si suflet poeziei în înteles profesionist, desi este membră a USR, a USI etc.; a întrerupt fortamente contactul cu poezia românească la zi, nu numai prin plecarea sa în Israel, ci si prin asumarea unei alte vieti, cu un alt praxis, cu o altă limbă, altă tablă de valori. Tocmai prin acest joc subtil între integrarea sa civică, familială si socială în Israel si dorul fundamental, indeniabil de patria părintilor ieseni, de Iasul si Bucurestiul copilăriei si tineretii sale glorioase, poezia Biancăi Marcovici convinge, este atasantă; detasându-se totodată în concertul poeziei de limbă română a coreligionarilor prin febrila alternare, confruntare între ratiunea practică si ratiunea inimii sau vocea interioară. Semnale ale integrării în patria adoptivă se dau atât prin poemul ce deschide antologia, "Bunicul frunzelor", un omagiu adus lui Ithak Rabin, asasinatului si