Annei i-a plăcut totdeauna travestiul. Simtea o irezistibilă atractie să-si schimbe identitatea. Să treacă pe lîngă oameni fără să fie recunoscută. Nu există o libertate mai mare decît aceea cînd scapi din cunoasterea celorlalti. Eram încă studentă cînd am descoperit voluptatea travestiului. Aveam niste pantaloni de stofă maro, făcuti dintr-un costum vechi de-al tatei, îmi puneam o cămasă de-a lui, părul mi-l strîngeam sub sapca albă care-mi acoperea bine fruntea. Îmi făceam o umbră de mustată cu un capăt de chibrit ars, în picioare aveam tenisi. Tîrziu, în serile de vară, cînd se lăsa întunericul, plecam acasă, mă urcam în tramvai, mă uitam insistent în ochii călătorilor, pe unii îi cunosteam, să observ o bănuială cît de vagă, dar totul era perfect. Eu eram un pusti oarecare, scăpat din toate privirile, din toate gîndurile, din toate amintirile. Coboram la Izvor, o luam pe Bulevardul Elisabeta prin fata cinematografelor spre Cercul Militar, mă lăsam purtată de suvoiul acela de soldati, de servitoare, de elevi, îmbulzindu-se toti pe totuarul îngust după agătat; nu mai eram decît o mică particulă din masa aceea informă si anonimă, de fapt nu mai existam pentru nimeni, eram liberă. Apropo de nevoia mea de a-mi pierde identitatea. Am să-ti spun o întîmplare care ar putea să te socheze. E una din putinele mele aventuri paranormale, am povestit-o la foarte putini oameni, nu neapărat din pudoare, sau pentru că as fi tinut prea mult la secretul ăsta, dar se sedimentase atît de adînc în subconstientul meu, încît iesea foarte rar la suprafată. Eram logodită si logodnicul meu avea un prieten, Marius Wienert. Era student la politehnică, avea un geniu matematic si o inteligentă ascutită si derutantă cum nu întîlnesti decît la schizofrenici. În după-amiaza aceea de iarnă îmi dădusem întîlnire cu Dudu, logodnicul meu, la Marius, pe care-l vizitam destul de des.