Iata o stire care, in aparenta, nu reprezinta mare lucru: Guvernul a stabilit, printr-o ordonanta, ca manifestarile prilejuite de aniversarea a zece ani de la Revolutia din decembrie 1989 vor fi organizate de un Comitet National de Comemorare a Revolutiei; Partidul Democrat critica decizia Guvernului, apreciind ca "nu poate fi vorba despre comemorarea Revolutiei", ci despre aniversarea ei, pentru ca in cauza este "un moment de coeziune nationala". Acest razboi al cuvintelor, departe de a fi lipsit de semnificatie, traduce pozitiile a doua tabere fata de momentul-miza care este revolutia din 1989. Confruntarea se desfasoara intre, pe de o parte, "emanatii" revolutiei, adica partidele care isi trag legimitatea din evenimentele din decembrie 1989 (succesoarele FSN-ului) si, de cealalta parte, cei care considera ca revolutia a fost o inlantuire ininteligibila de evenimente si mascarade sinistre, ce nu merita a fi prezentate in termeni triumfalisti, macar pentru a nu jigni memoria mortilor. Evident, prima tabara este pentru "aniversare", in timp ce a doua prefera "comemorarea". Aceste doua specii ale ceremoniei contin in filosofia de organizare doua tipuri de atitudini atit de semnificativ diferite. Aniversarea face apel la mitizare, la glorificare ditirambica, este simplificatoare, estompeaza tot ce umbreste marsul triumfal, indeamna la bucurie, sugereaza progresul. Comemorarea, in schimb, este mai asezata, mai respectuoasa, vede suferinta inaintea victoriei, provoaca lacrimi si nu zimbete. In fapt, toate cele noua aniversari ale revolutiei de pina acum au fost comemorari. Si nu avea cum sa fie altfel de vreme ce mii de oameni au murit fara ca nimeni sa stie de ce, de vreme ce peste evenimentele din 1989 pluteste o ceata penibila. Decembrie al fiecarui an este prilej pentru mame sa-si verse, cu obida, lacrimile peste mormintelor celor care au fost ucisi de "Nimic"; este