Două sînt convingerile, încă destul de răspîndite, legate de esecul comunismului: prima este aceea că el a fost si este valabil în teorie (cu alte cuvinte, că socialismul stiintific al lui Marx este corect), dar a fost trădat în practică; a doua este că erorile teoretice si monstruozitătile practice, rezultate din ele, au iesit la iveală foarte tîrziu, militantii comunisti ai revolutiilor din ultimul secol ignorîndu-le sau desconsiderîndu-le. Am recitit întîmplător un "dialog" al lui Benedetto Croce, publicat în 1911 în hebdomadarul florentin La Voce, reluat în 1914 în Cultura e vita morale de la editura Laterza. N-am idee ce carieră internatională a făcut acest text (moda în publicistică a dialogului asa zicînd platonician o stim si de la tînărul E. Lovinescu, si tot la debutul secolului, si de la tînărul Călinescu, bun cunoscător al lui Croce, după primul război): în ce mă priveste, am în fată o versiune franceză din culegerea intitulată La philosophie comme histoire de la liberté de la Seuil, din 1983. Croce a fost preocupat si în alte ocazii de istoria socială si de politologie (înainte ca termenul să existe), asa că nu e o surpriză faptul că un filosof si un estetician ne-a lăsat astfel de reflectii. Ele au atras atentia, de pildă, lui Palmiro Togliatti, după cum ne informează editorul francez, care, în 1919, le-a caracterizat drept "critica unui nerăbdător". Îl vor fi citit si alti intelectuali si lideri comunisti. Croce era o personalitate faimoasă în prima jumătate a secolului si, în plus, cochetase el însusi cu ideile socialiste în tinerete. Face parte din generatia lui Gherea, Lenin, Stalin si Trotchi.
"Socialismul e mort", proclamă "nerăbdătorul" Croce chiar din titlul articolului. Lucrul nu părea o extravagantă doar în 1911, dar chiar si în 1983 (mă refer la editia franceză), cînd lumea era încă prinsă în mrejele socialismului.
