Vorbele şi gesturile fiecăruia dintre noi au urmări imprevizibile şi ne conving destul de des că iadul este pavat, dacă nu cu bunătate, cel puţin cu intenţii bune. Poate că nu comit o indiscreţie gravă dacă mărturisesc că eu sînt cea care i-a sugerat lui Alex. Leo Şerban să dedice bunătăţii unul din numerele Dilemei. Nu-mi mai amintesc defel care erau argumentele mele; probabil că simţeam o dezechilibrare a balanţei bun-rău din lumea imediată, în favoarea răutăţii, sau poate că tocmai trecusem printr-una din acele cumplite ocazii în care bunătatea aduce numai necazuri. Oricum, în momentul în care, cum era şi firesc, mi s-a solicitat un articol pe temă (Tu l'as voulu, Georges Dandin! ) o mulţime de contra-argumente mi-au zădărnicit fiecare încercare de a scrie despre bunătate. Nu-mi rămîne decît să le rezum: din minte, inimă şi literatură.
- Bunătatea "adevărată", "pură" nu există. Iată ce scrie Miguel de Unamuno în jurnalul său: "A face binele ca să te delectezi făcîndu-l, fără a te raporta la Dumnezeu, a duce la bun sfîrşit o faptă bună din luxurie spirituală, a face o pomană ca să te bucuri că ai făcut-o, nu e oare adesea ceva poate radical rău ? Nu e suficient să fii moral, trebuie să fii religios: nu e suficient să faci binele, trebuie să fii bun. Şi a fi bun înseamnă a te nimicnici în faţa lui Dumnezeu, a te face una cu Cristos şi-a zice cu el: nu e după voia mea..." - Bunătatea cere atîtea calităţi suplimentare, încît e imposibil de definit în sine. "Bunătatea adevărată cere neapărat inteligenţă şi imaginaţie", scrie Camil Petrescu. Ar mai fi de adăugat măcar tactul şi intuiţia. De-obicei bunătatea stă ascunsă, iar sosiile ei mondene umplu lumea şi-i uzurpă locul. Şi tot Camil Petrescu: "Sînt, de altfel, gesturi şi acte de pseudo-bunătate, care nu sînt decît variaţii periferice şi nu îndreptăţesc o concluzie.
E chiar un soi de bunătate c
