Două lucruri mi-am dorit încă de cînd eram mică: să fiu cuminte şi să fiu bună. Cuminte pentru ai mei şi bună cu ceilalţi. Să le zîmbesc tot timpul, să ajut bătrînii să treacă strada, să le dau într-o clipită locul în autobuze şi tramvaie, să car bagajele altora, dacă au prea multe. M-am îndrăgostit atît de mult de imaginea asta a mea încît mi-am transformat viaţa într-o pîndă continuă pentru a vîna asemenea momente de graţie în care cineva ar putea avea nevoie de mine. Nu aveam voie să ratez asemenea ocazie, aşa cum nu aş fi avut voie să ratez o notă bună. Trebuia să ajung în acest fel o premiantă a blocului, a cartierului, a maşinilor de transport în comun. Eu le dădeam locul moşilor în autobuz, iar ei îmi puneau pe cap coroniţa nevăzută, dar atît de preţioasă. Îmi închipuiam viaţa sufletistului o bucurie continuă, o risipă nesfîrşită de energie, iar somnul lui ca pe cel al unui bebeluş nevinovat, sub protecţia absolută a îngerilor corespunzători. Cred că într-o zi însă am obosit. M-a cuprins un somn greu, lipsit de orice protecţie, cu vise în care eram rea şi lipsită de inimă. La trezire mi-am spus că niciodată nu voi putea fi un om de suflet cu adevărat. Nu ştiu unde stau ascunşi oamenii de suflet adevăraţi, aceia care nu apucă să obosească, pentru simplul motiv că nu-şi dau nici note bune, nici coroniţe. Am încetat să am aspiraţii de acest fel, am rămas un om banal, cînd egoist, cînd drăguţ, după cheful şi toanele lui. Am continuat însă să trăiesc

într-o lume plină de sufletişti declaraţi, presăraţi peste tot în jurul nostru. Ei sînt notaţi cu toţii pe o listă lungă şi cred fără îndoială că vor avea priorităţi nebănuite la judecata de apoi, în virtutea faptelor lor bune fără număr. Şi au impresia că poartă mereu o coroniţă pe cap. Pe lista aceasta, se află băbuţele neobosite care strigă la tine cu multă autoritate să pui copilului mic căciuliţa pe ca