Povestea aceasta e de peste mări şi ţări, cu multe personaje şi multe ambiţii - dar morala este la îndemînă. Să vedem, după carte*, cum se construieşte un succes internaţional. În iunie '91, Boutros-Ghali (proaspăt viceprim-ministru al Egiptului) îl reprezenta pe preşedintele Hosni Mubarak la un summit al Organizaţiei Unităţii Africane desfăşurat la Abuja, în Nigeria, sub patronajul preşedintelui nigerian Ibrahim Babangida. Din vorbă în vorbă, înfloreşte printre cei adunaţi ideea că ar fi rîndul Africii la un mandat de secretar general al ONU. Boutros, tu ai fi un excelent candidat - spune preşedintele gabonez Omar Bongo şi toţi ceilalţi aprobă. Primul pas era făcut. Mai trebuia acordul celor cinci mari din Consiliul de Securitate: Franţa, Marea Britanie, China, Rusia şi Statele Unite. Drept care Boutros s-a pus pe tatonat. Aşa a început saga. În iulie '91, la Cairo, Boutros l-a întîlnit pe James Baker, secretarul de stat american. Baker a fost numai zîmbete, doar că nici prin cap nu-i trecea să susţină un candidat african - cel pe care el îl dorea la ONU era Hans van der Broek, fostul ministru de externe olandez. Pe 10 septembrie, Boutros este la Paris şi află că cei de pe Quai d'Orsay îl vor vota - doar Boutros este un amic al lui Mitterrand, mai ales după ce Egiptul intrase în francofonie. Vine însă şi vestea rea: egipteanului i se şopteşte, confidenţial, că Departamentul de Stat al SUA nu-l vrea şi pace. Boutros urcă repede în avion şi pe 13 septembrie are la Washington o întîlnire cu Brent Scowcroft, consilierul de securitate al Casei Albe. Ceva sfori fuseseră trase, astfel încît pe un culoar al clădirii Boutros se întîlneşte, ca din întîmplare, cu preşedintele George Bush (pentru care avea, în buzunar, un mesaj personal de la Mubarak). Pentru că presa este ea însăşi o armă, egipteanul face o vizită de curtoazie lui A.M. Rosenthal, editorul de la "The New