Bunătatea nu e atît o stare de spirit, cît una sufletească. Istoria noastră literară ne oferă exemplul, rar între puţine, a unei astfel de personalităţi. E vorba de Gherea, acel om care a purtat însemnele caracteristice ale tipologiei contestatarilor romantici din ultimul pătrar al secolului trecut. S-a născut la 21 mai/2 iunie 1855 într-un tîrg ucrainean şi s-a stabilit în România în martie 1875, fugind de Ohrana ţaristă datorită activităţii sale de tînăr narodnic revoluţionar. Ajuns la Iaşi, s-a integrat nucleelor socialiste. De fapt, România era, atunci, pentru el, doar o etapă tranzitorie. Plecase din Slavianka natală şi din Harkov (unde, se pare, apucase să termine un an de studii universitare) pentru a ajunge în Elveţia, unde era refugiul mai tuturor narodnicilor ruşi exilaţi. S-a întîmplat ca tranzitoriul să devină stabilitate. A practicat la Iaşi multe meserii (printre care şi cea de lucrător la pavarea oraşului) şi, treptat, s-a gîndit să se stabilească aici. Nu e deloc exclusă ipoteza că a primit misiunea din partea forurilor narodnice ruseşti să rămînă în România pentru a supraveghea trecerea peste graniţa ţării noastre a transporturilor ilegale, către Rusia, a literaturii narodnice editată în Occident. Mai ales că sînt informaţii că a ajuns la Berna şi Geneva de unde, prin iunie 1875, s-a înapoiat la Iaşi. Revenirea nu poate fi deloc întîmplătoare. Era o fire plăpîndă şi şchiop. S-a străduit să se integreze bine, aici, printre cercurile socializante, pentru a-şi îndeplini plenipotenţa primită, lucrînd, pentru a se întreţine, la un atelier de fierărie. Cum s-a apropiat de un grup de polonezi imigranţi, tînărul, care nu era încă Gherea (în unele documente apare sub numele de Hromoi (Şchiopul), Andreev sau, sub adevăratul său nume Katz) se îndrăgosteşte de Sofia, fiica unui cîrciumar polonez şi, curînd, se căsătoreşte. Va fi o căsătorie de o viaţă, tr