Bunătatea nu ţine de domeniul legilor şi reglementărilor, din cîte ştiu ea nu figurează în preambulul nici unei constituţii, nu ţine de nici un contract, nu are caracter de obligativitate în schimburile normalizate dintre membrii unei societăţi. Nu poţi obliga la bunătate, nu o poţi comanda nimănui, ea nu este niciodată datorată - prin aceasta ea se distinge de eroism şi sacrificiu. Ea e întotdeauna ceva suplimentar, arbitrar, accesoriu, depinde de capriciu mai mult decît de rigoare, guvernează mai curînd o fantezie de comportamente decît un imperativ categoric al conduitelor umane. De aici decurge că bunătatea nu este semnul distinctiv al omenirii, cu excepţia unor cazuri particulare. Ea este caracteristica fiinţelor excepţionale, care se reduc la cîteva categorii bine delimitate: 1. Dumnezeu 2. Împăraţii 3. Coloneii 4. Femeile. Dumnezeu este "încet la mînie şi bogat în bunătate", citim în Biblie. De aici decurge faptul că mînia sa este cumplită. Şi bunătatea de asemenea: "În bunătatea ta, nimiceşte-i pe vrăjmaşii mei. Şi fă-i să piară pe toţi aceia care îmi pun la cazne sufletul! Căci eu sînt slujitorul tău." (Psalmii) Se solicită bunătatea împăraţilor, pentru că ei, în mod evident, împărtăşesc cu Dumnezeu semnele puterii. La ce bun să fii bun dacă nu eşti puternic? Poţi aştepta bunătatea unui împărat, sau cea a unui funcţionar de la consulat de care depind vizele, dar mai nimic de la un vînzător de ziare (asta dacă nu cumva are ultimul exemplar disponibil din Dilema). Cît priveşte coloneii, bunătatea lor ţine cu siguranţă de o legătură de rudenie cu Dumnezeu prin faptul că ei sînt adesea bătrîni şi dispun de un fel de drept de paternitate asupra tinerilor recruţi, însă bunătatea le e inerentă. Poţi fi un colonel fără nici o putere, care şi-a pierdut chiar şi starea civilă, cum i s-a întîmplat colonelului Chabert, şi să fii bun. Colonelul Chabert este, la Ba