Povestea de azi ne duce la Paris. Véronique Maurus, jurnalistă şi pariziancă (sau invers), s-a gîndit să scrie un articol despre Dracula. L-a şi scris - şi, dacă-mi permiteţi subiectivismul, aş spune că l-a scris bine (v. Le Monde, 14 aug, a.c.). S-a şi documentat: vreo şapte persoane sînt amintite în articol, dintre care doi sînt etnici români, iar restul francezi şi englezi (ca să nu mai pun la socoteală un român pe nume Georges care are un bar în stil gotic pe rue Erard, în arondismentul 12; acesta măcar tace din gură). Nu voi lua aici în calcul ce spun străinii despre partea românească a legendei. Sigur, ei vehiculează clişee; cred însă că şi noi, acasă, alimentăm destule clişee despre lumea înconjurătoare, aşa că sîntem chit. Să vedem ce spun românii din Paris, cei ieşiţi în calea Mme Maurus. Primul este Adrian Cremene, proprietarul unui birou de consultanţă juridică din nordul Parisului şi pasionat de ştiinţe oculte. După al cincelea whisky (nu fabulez, ci redau exact detaliile articolului), domnul Cremene o asigură pe franţuzoaică de faptul că el a întîlnit vampiri (strigoi sau moroi pe româneşte) şi că aceştia, în realitate, sînt iniţiaţi care au studiat pentru a-şi cuceri nemurirea. Urmează detaliile: strigoii români sînt bătrîni preoţi ai unei religii păgîne, cultul lui Zalmoxis, cult îndelung practicat de dacii ce trăiau în sudul Dunării (!!!), un ritual parţial dispărut odată cu apariţia aici a catolicismului (!!!). Vlad Ţepeş, prototipul lui Dracula, nu era un strigoi, ne linişteşte dl Cremene; de fapt comunismul a băgat în cap oamenilor ideea că tiranii devin, după moarte, vampiri (!!!). Regimul român a reconstruit totul şi, completează dl Cremene, Vlad Ţepeş nici nu a fost transilvănean, ci un feroce domnitor moldovean (!!!), aşa încît castelul (lui Dracula din Transilvania, n.n.) este fals şi nimeni nu vă va spune acolo adevărul. După revelaţii