În fata paginilor de critică ale lui Ilie Constantin, reunite într-o culegere selectivă, sub un titlu de sugestie a intimitătii, Lecturi împreună nu putem a nu ne pune, iarăsi, chestiunea devenită otioasă a raporturilor dintre poezia si critica exercitate în economia aceleiasi personalităti. Nu mai sîntem, din fericire, în momentul, scolastic, din acest punct de vedere, al anilor ^60-^70, cînd conceptul "poezie de critic" avea o anume trecere, chiar sub condeie dintre cele mai onorabile, dar nici n-am depăsit complet atmosfera interpretării reflex-unilaterale a autorului care s-ar cuveni să dispună de o singură înzestrare absorbantă. Să cităm însă, mai întîi, o obiectie pe care Ilie Constantin o aduce lui Florin Manolescu: "Autorul ăPoeziei criticiloră pare a nu acorda nici o atentie tendintei de pluralitate creatoare manifestă în orice scriitor, în critic ca si în poet, în dramaturg ca si în romancier. Nouă ne pare o consideratie de luat în seamă; practic, sînt extrem de rare cazurile de scriitori cantonati în exclusivitate într-un singur gen literar; mai probabil este că orice scriitor simte îndemnul lăuntric de a folosi întreaga panoplie, exprimîndu-se pe rînd prin vers, comentariu critic, fictiune narativă". Fără îndoială. Regretabil este doar că Ilie Constantin n-a insistat pe acestă idee, omitînd a mentiona consecintele ingrate ce decurg din adoptarea unei perspective contrare. Florin Manolescu proclama, cu suficientă, insuficienta "poeziei criticilor", pe care o exemplifica prin Aron Densusianu, Ovid Densusianu, Perpessicius, G. Călinescu, Tudor Vianu etc. D-sa nu medita cîtusi de putin asupra faptului că cei mai multi din "criticii poeti" pe care-i convoca într-un conclav al deriziunii n-au posedat, pur si simplu, o vînă lirică mai energică. Iar cazurile cînd înzestrarea poetică a fost reprezentativă ies din peisajul d-sale tendentios! De