Ce-i aia 23 august? În seara zilei de 23 august 1944, m-am culcat mai devreme decît de obicei. Eram un puşti de 13 ani care bătusem mingea toată ziua şi spre seară mă simţisem foarte obosit după toată alergătura. De-abia aţipisem, cînd cineva a sunat la uşă. Tatăl meu, puţin speriat de această sonerie nocturnă a întrebat cu o voce uşor gîtuită: "Cine e, cine sună?" Era vecinul nostru de palier care urla de dincolo de uşă: "Daţi drumul la radio, vorbeşte Regele! S-a terminat războiul!"... Într-o clipă, eram cu toţii jos în stradă, vecini, trecători, cine s-a nimerit, eram emoţionaţi, plîngeam, rîdeam, ţopăiam, ne îmbrăţişam, unul din vecini a adus o sticlă de tărie pe care oamenii, transfiguraţi de emoţie şi-o treceau unul altuia... Cine nu a trăit acele clipe nu va înţelege nimic din ceea ce s-a petrecut atunci. Ce ştiam noi, veseli, entuziaşti, euforici, beţi de fericire că scăpaserăm cu viaţă dintr-un război care făcuse atîtea victime, că peste cîteva luni la Yalta, aceşti "eliberatori" de-atunci vor deveni cotropitori? Pentru noi, cei ce ne scăpaseră de ocupaţia germană cu toate nenorocirile ei erau consideraţi salvatori şi sutele de mii de oameni care în ziua de 29 august au venit în piaţa Victoriei să-i întîmpine credeau şi ei că va fi bine. Am fost şi eu acolo împreună cu părinţii şi niciodată nu voi uita cum coloanele prăfuite de tancuri, tunuri şi Katiuşe au fost literalmente acoperite de florile aruncate de bucureşteni. După cum nu voi putea uita coloanele de prizonieri germani, zdrenţuiţi, cu pansamente însîngerate, mărşăluind greoi, cu priviri de fiare hăituite şi care erau primiţi de public cu înjurături şi scuipături. Nu, nu voi putea uita. Au trecut de atunci 55 de ani... Noua generaţie nu poate înţelege cum a fost posibil ca timp de 45 de ani această zi de 23 august să devină Ziua Naţională a României. Poate că numai cei din generaţia mea care a