Ţărănimea reprezenta în România dinaintea primului război mondial 90% din populaţia ţării şi, cu puţine excepţii, cum era lipsită de pămînt în proprietate, trăia într-o sărăcie lucie, vecină cu mizeria. Ca pondere în structura populaţiei, ţărănimea şi-a menţinut procentul, acesta tinzînd, abia-abia, să se restrîngă puţin. Pămînt a căpătat ce-i drept, încît analiştii vorbeau de o adevărată ţărănizare a proprietăţii funciare. S-a mai ieşit puţin din sărăcie. Dar mizeria socială s-a menţinut încăpăţînată, încît statistica vremii semnala cote ridicate în mediul rural, la mortinatalitate, mortalitate infantilă şi, în general, la capitolul igienei sociale, cum a dovedit G. Banu în vestita sa carte, din 1936, Sănătatea poporului român. Cu toate acestea, sămănătorismul antebelic a întreţinut, în jurul literaturii sale, clişeul că sărăcia se îngemănează cu virtutea, idilizînd viaţa din lumea satului. N. Iorga, mentorul ideologiei sămănătoriste, putea să scrie, în 1904, că ne trebuie o literatură sănătoasă "pe pagina căreia să cadă, deopotrivă, lacrima înaltei, bogatei doamne şi a sătencei". Asta deşi ştia bine că săteanca e, în proporţii înspăimîntătoare, analfabetă, neputînd citi acele invocate "cărţi pentru popor". Idilismul vieţii ţărăneşti, unica sursă de inspiraţie îngăduită scriitorilor, a saturat o literatură modestă, produsă în serie, după reţetar. Excepţia fericită, proza lui Sadoveanu, se ridica, prin valoare, deasupra oricăror clişee ideologice. În 1920, apariţia lui Ion al lui Rebreanu, roman impunător, a creat o cotitură extraordinară. Se demonstra că, iată, mediul rural poate produce o proză ce respinge hotărît idilismul. De aceea Lovinescu socotea că Ion "rezolvă o problemă şi curmă o controversă", socotind că romanul lui Rebreanu "reprezintă o revoluţie şi faţă de lirismul sămănătorist sau de atitudinea poporanistă şi faţă de eticismul ardelean, constit