Viaţa ne-a învăţat că poţi să cunoşti cîte ceva despre un om dacă ştii de unde vine; dar dacă vrei să-l cunoşti bine, trebuie să ştii încotro merge. De ce, însă, cînd e vorba despre grupuri de oameni, cîteva zeci, cîteva sute ori cîteva mii, adunate sub embleme ale unor întreprinderi industriale, pe noi românii ne interesează numai de unde vin? Că doar o întreprindere industrială asta înseamnă întîi şi întîi: un grup de oameni, cu priceperea lor, cu mentalităţile lor, cu obiceiurile lor, cu sentimentele ori resentimentele lor şi cu capacitatea lor de a produce bunuri utile. Abia în al doilea rînd înseamnă hale, maşini, tehnologii, bani. În ţările dezvoltate, unde concurenţa a atins cote extrem de înalte, marile concerne angajează istorici, pe care-i plătesc cu bani grei să le scotocească trecutul, să le pună în lumină tradiţiile, victoriile, pentru a cîştiga un plus de încredere pe piaţă. Fiindcă faima continuă să fie o componentă importantă a fondului comercial. Dar nu cea mai importantă. Piaţa se uită mai puţin de unde vin producătorii şi mai mult încotro merg. Cîştigători sînt cei care pot să producă mai bine, în condiţii de eficienţă maximă. Poate că şi nouă ne-ar prinde bine istorii ale întreprinderilor româneşti. Ele ar ilustra, detaliat, cum s-a ajuns aproape la generalizarea unor mentalităţi şi a unor practici nefericite. Am înţelege, mai bine, cum s-a ajuns ca o mare parte din economia românească să fie dominată de sloganul: "Merge şi aşa!" Adică să se producă la întîmplare, cu consumuri mari, cu cheltuieli nesăbuite şi cu o imensă risipă. Astăzi, pînă şi cursul leu-dolar e racordat la astfel de realităţi economice. În condiţiile în care producţia industrială risipeşte încă energie, metal, capital fix, bani pentru a umfla stocurile, iar blocajul financiar se accentuează, cursul nu ar putea fi ţinut în loc fără să se destabilizeze şi mai mult economia