Mort, comunismul pare să fi devenit mai enigmatic decît fusese înainte de neaşteptatul său brusc deces. Întrebările despre natura, conţinutul, sensul şi funcţionarea comunismului sînt mai insistente, chiar mai obsedante acum, cînd comunismul a încetat oficial să mai existe. Fiindcă astăzi comunismul e considerat «un capitol istoric închis», deşi supravieţuieşte, sub formă de triste zdrenţe exotice, în Cuba sau în Coreea de Nord, ori ca o impenetrabilă hieroglifă în China. «Iluzie» pentru François Furet (Le Passé d'une illusion, 1995), «utopie» pentru Martin Malia (La Tragédie soviétique, 1994), «minciună extravagantă» pentru Jean-François Kahn (Tout était faux, 1998), comunismul a fost, totuşi, o realitate. Fie şi una patologică, aşa cum sugerează cei trei autori menţionaţi, însă realitate, nu ficţiune. Şi continuă să fie un reper fundamental, cel puţin pe plan istoric. La un deceniu de la momentul intrării comunismului într-o comă ce avea să-i fie fatală, ne definim exclusiv prin raportare la el, numindu-ne epoca în care trăim «postcomunism». Nimeni nu ştie însă cît va dura «postcomunismul» şi nici dacă implică întreaga planetă. Se întîmplă, desigur, ca din obscure porniri superstiţioase, «postcomunismul» să fie limitat spaţial, deşi e o noţiune mai degrabă temporală, la teritoriul unde a funcţionat cîndva sistemul comunist. Europa de Est şi conglomeratul de republici foste sovietice s-ar afla astfel în «postcomunism», nu însă şi, de exemplu, Franţa, Italia sau Statele Unite. Am evitat dinadins să numesc Germania, fiindcă partea sa răsăriteană se află în mod evident în «postcomunism», în vreme ce partea occidentală s-ar putea să respingă o asemenea situare. Şi cine ştie dacă nu ar fi incorect politic pentru locuitorii din München, Frankfurt-pe-Main sau Köln să fie situaţi în «postcomunism», deşi nu au trăit vreodată în comunism... Sînt însă şi cercetători dup