Înainte de a fi o problemă politică, sărăcia e o problemă economică. Pe care trebuie s-o "rezolve" însă politicienii! Contrastul dintre bogăţie şi sărăcie e însă mult mai vizibil decît cel dintre soluţiile politice date problemei sărăciei. În această privinţă, politicienii par a fi de acord. Programele şi manifestele lor electorale menţionează problema şi promit angajarea. Dar eficienţa se lasă încă aşteptată. De ce se întîmplă aşa? Un răspuns e următorul: soluţiile propuse pînă acum contează pe indexare şi ajustare bugetară, dar nu pe punerea în joc a unor mecanisme care să declanşeze creşterea economică. Situaţia e agravată, aşa cum observa recent economistul Ilie Şerbănescu, de faptul că România are astăzi o economie subdezvoltată, de tipul celei din ţările lumii a treia, dar şi probleme sociale tipice unei societăţi superdezvoltate, cum este, de pildă, raportul numeric dintre salariaţi şi pensionari, cei din urmă depăşindu-i, conform statisticilor de ultimă oră, cu mai mult de un milion pe cei dintîi. Orice amînare a stimulării creşterii în regim de piaţă liberă agravează sărăcia. Căci, în ciuda mitologiei comuniste, piaţa funcţionează ca un formidabil nivelator social, care, de altfel, pe termen lung, îmbogăţeşte pe toată lumea. Oricît ar părea de paradoxal, crearea bogăţiei viitoare e mai importantă, ca problemă socială, decît asistenţa pentru sărăcii de azi. Atîţia români sînt săraci nu din pricina pieţei, cum spun partidele socialiste româneşti, ci pentru că piaţa nu s-a extins suficient de mult. Politicienii au vrut să i se substituie şi nu au reuşit, pentru că nu puteau să reuşească. O condiţie pentru funcţionarea normală a pieţei este încheierea dosarului juridic al proprietăţii. Ceea ce se întîmplă însă în ultimele luni e îngrijorător. După ce anunţase cu surle şi trîmbiţe că are o nouă viziune despre proprietate decît cea cu care ne obişnuise din