Ca si Franyo, ca si Endre Karoly sau Julius Podlipny, Franz Liebhard a trăit mult. A devenit, în ultimele sale decenii de viată, o adevărată emblemă a orasului. Era căutat, intervievat, citat de bunii săi prieteni mai tineri, fie ei români, germani, maghiari sau sârbi.
Dar, spre deosebire de prietenii săi nonagenari înainte numiti, Franz Liebhard nu a depăsit fără probleme cele nouă decenii. La nouăzeci de ani, Franyo era în stare să conferentieze la Viena sau la Budapesta sau la Timisoara despre poezia română sau germană sau chineză, Endre Karoly să rostească propozitii memorabile despre cutare mit grec, iar Podlipny să-si păstreze alături învătăceii nopti de-a rândul. Trecerea îi lăsase, într-un fel sau altul, tineri. Voiau să fie, să se facă ascultati, să rămână asa. Voiau să fie văzuti sau, poate, să se stie că există si că, iată, mai câstigă o bătălie. Le plăcea să fie între ceilalti. Ei exprimau, evocau, reprezentau lumea de altădată. Ea trebuia să rămână, prin ei, în viată.
Dialogurile cu Franz Liebhard, cel de nouăzeci de ani, se desfăsurau cu dificultate. Omul părea că ascultă vocile de dincolo. Sigur, îl mai tineau în viată legături secrete, mesaje care trebuiau să-si încheie rostirea: ele îl tinuseră în viată si în război (trecuseră pe lângă el două) si în deportările postbelice. Părea că omul asteaptă un semn.
De aceea, când în dimineata zilei de 18 decembrie 1989 (în 17 fuseseră represaliile - era prima manifestare din istoria Timisoarei înnăbusită în sânge) am auzit că Leibhard a murit, prima reactie a fost de întelegere umilă: dacă Timisoara e condamnată la moarte, el trebuie să moară între primii. Dacă orasul trebuie să suporte absurdele represalii (si circula zvonul, mai viu în zilele de 20-21, că Nicolae Ceausescu voia să steargă orasul de pe suprafata pământului), dacă orasul trebuia să fie distrus, atunci c
