Apariţia, în Franţa, a unui volum ce reuneşte cronici literare e un fapt prea puţin obişnuit pentru a nu-l semnala aici, pentru că o astfel de favoare editorială e acordată în mod excepţional (sau cu titlu postum, cum a fost, nu de mult, cazul cronicarului de la Le Figaro, Renaud Matignon). Volumul la care mă refer a apărut la editura Plon, e însoţit de o prefaţă a lui Jean-François Revel, se intitulează Service de presse şi poartă semnătura temutului cronicar Angelo Rinaldi. E vorba de o severă selecţie (care nici măcar nu aparţine autorului) ce reţine 192 de articole din cele peste o mie pe care Rinaldi le-a publicat în l'Express între 1976 şi 1998 (cînd a trecut, cu arme şi bagaje, la Le Nouvel Observateur). Dincolo de calităţile excepţionale ale scrisului său, Rinaldi şi-a cîştigat o solidă reputaţie de critic "rău". Printre "raderi" (ca să folosesc o formulă familiară literaţilor români) se află nume celebre: Aragon, Garcia Márquez, Claude Simon ("scriitorul cel mai plicticos şi mai artificial care a existat după dispariţia lui Casimir Delavigne"; cînd a primit premiul Nobel, cronicarul de la l'Express a vorbit despre o "catastrofă naţională", comparabilă cu lamentabila afacere Greenpeace), Bernard-Henri Lévy, Marguerite Duras ("ea a reuşit turul de forţă să fie emfatică în laconism, sentimentală în uscăciune şi preţioasă în nimicuri, inventînd vorbăria în telegramă"), Robbe-Grillet ("încă mai e luat în serios în Tasmania"...), Michel Tournier şi mulţi alţii. Nu mai puţin impresionantă e lista preferinţelor: Saint-Simon, Jean Rhys, Cardinalul de Retz, Céline, Beckett, Proust, Nathalie Sarraute, Char, Yves Bonnefoy, Cioran ("o ştim de la Ionesco şi chiar de la Anna de Noailles (...): românii nu vin la Paris ca să ne debiteze lucruri plăcute"), Borges, Chester Himes etc., etc. Se va fi observat, cred, din această rapidă înşiruire, că foiletonistul nu scrie