Dincolo de un pol al bunăstării, ce nu acoperă nici măcar 10 la sută din populaţie, românii au bani puţini. Foarte puţini. Desigur, în comparaţie cu preţurile de pe piaţă. Consecinţele sînt dramatice: o piaţă mare, de 22 de milioane de consumatori, menţine un consum restrîns. Se înţelege că, în aceste condiţii, producţia nu poate fi decît tot restrînsă. La un consum mic, ce sens ar avea o producţie mare? În acelaşi timp, românii au bani mulţi. Foarte mulţi. Un paradox pe care îl desluşim comparînd cîştigurile cu eficienţa muncii. Explicaţia? Numeroase întreprinderi româneşti n-au profit. Salariile mici, pe care le plătesc, sînt în realitate... mari, fiindcă aceste întreprinderi nu cîştigă bani, ci pierd. Aceasta e starea de fapt în economia noastră. O economie cu puţine afaceri prospere, cu multe oferte care nu corespund cererii, cu întreprinderi pentru care rentabilitatea e încă un vis. Aşa că, deşi în România se cîştigă mai mult decît se munceşte, populaţia n-are bani. Sigur, nu toate întreprinderile fac risipă. Sînt şi întreprinderi bune în ţara asta. Nu este însă mai puţin adevărat că, în condiţiile întîrzierilor în procesul de restructurare şi privatizare, e tot mai greu ca risipa să fie evitată. Risipa, deci costurile mari, productivitatea mică, producţia în scădere, furturile, pe scurt valoarea adăugată negativă. Fiindcă diferenţa între cheltuieli şi încasări, în loc să fie cu semnul plus, cum ar fi normal, e cu semnul minus. Salariile cresc totuşi, uneori de la o lună la alta, fără a fi însoţite de mai multă productivitate şi de mai multă eficienţă. Aşa se ajunge la o iluzie. În întreprinderi, nu se mai poate obţine profit decît prin explozia preţurilor. Prin inflaţie, aşadar. Numai că, pe o astfel de cale degeaba se măresc salariile. Degeaba se fac indexări. Pentru că tot ce primeşte în plus salariatul, de la casierie, cheltuieşte în piaţă şi nu se al