Moartea unui prieten m-a adus pe aleile Cimitirului Bellu. Căldura anestezia durerea. După ce mi-am luat adio de la prietenul meu, am plecat, cu cîteva lumînări în mînă, spre zona unde se odihnesc actorii nostri. M-am auzit soptind: "uite-l pe Cotescu, uite-l pe Toma, pe Gina, pe Amza!" Parcă ar fi fost în viată si as fi adus la cunostintă prezenta lor în cotidianul cel mai banal. Cu ani în urmă, frisonam, cei mai multi dintre noi, dacă aveam sansa să vedem aproape, pe viu, un mare actor. Oamenii nu-l lăsau să stea la coadă la salam cu soia si îl treceau peste rînd, în fata cozii, ca un semn de pretuire si protectie. Era un soi de complicitate între actor si publicul său dincolo de scenă, în realitatea dură a vietii în fata căreia el părea mai vulnerabil decît noi. Prin actul lor artistic curajos, înselînd prin tot felul de trucuri cenzura, actorii creau supape prin care noi puteam respira aerul curat al libertătii. "Frumosul e o fază prin care ajungem la adevăr", spunea cineva. Iar actorii si regizorii ne-au făcut să simtim concretetea acestor vorbe. Valoarea lor atenua din semnul negativ pus în fata sistemului comunist care tindea spre uniformizare si anonimat. Lui Ceausescu îi era frică de popularitatea actorilor si de manifestările publice de dragoste fată de ei. Cînd a murit Amza Pellea, la insistente de tot felul, "cabinetul doi" a îngăduit expunerea lui, pentru un timp foarte scurt, în holul unui teatru cu o situare mai lăturalnică: a corespuns Teatrul de Comedie. La Cimitirul Bellu, lumea nu a mai putut fi supusă interdictiilor. "Fiul cel mai iubit" a trebuit să înghită în sec. Ca în Albă ca Zăpada, cînd Regina afla din vocea oglinzii că mai există altcineva, mai frumoasă, în tară, asa si Ceausescu avea să afle că nu are exclusivitate pe adulatii.

Dacă actorii nostri detineau, înainte, primele locuri în topul popularităii, astăzi ei