La 11 august 1999, bucurestenii - fără voia lor - au trăit o zi în proximitatea eternitătii: a celei impuse de cosmos, pe care as fi tentat să o numesc "relativă", deoarece n-o putem influenta în nici un fel; si a celei artistice, eternitate absolută, întrucît reprezintă o creatiune umană prin excelentă. Eclipsa totală de soare si recitalul lui Pavarotti, două evenimente care în conjunctie aparent fortuită au fost urmărite pasional de întreaga noastră tară, devenită, pentru cîteva ore, centru al lumii. Momentul întunecării Soarelui si al disparitiei lui a actualizat cele mai profunde spaime, bine ascunse în subconstientul nostru si dominate, în general, de omul civilizat. Dar nimeni n-a putut parcurge indiferent minutele de schimbare la fată a lumii; aprehensiunea că spectacolul universului familiar poate bascula în necunoscut trebuie să fi stăpînit atunci pe fiecare dintre noi. Si aceasta nu numai din cauză că sîntem produsul a sute de generatii precedente si că purtăm (vrem, nu vrem!) mostenirea lor inclusiv la capitolul spaimelor atavice si al refugiului precipitat în pesteră, dar si pentru că insignifianta noastră fizică ne-a apărut în clipa aceea cu toată evidenta. Supusi, în vara aceasta, unor capricii crude ale climei (prin canicula ce arde Bucurestii) sau ale scoartei terestre (tot timpul gata să provoace cutremure catastrofale ori inundatii), am avut, în momentul eclipsei, dovada palpabilă a limitelor noastre în raport cu mecanica celestă si cu scara universului. Chiar prevăzută si descrisă cu antecedentă, eclipsa n-a fost mai putin o potentială tragedie cosmică, împotriva căreia nu puteam întreprinde absolut nimic.
În schimb, seara aceleiasi zile, cu spectacolul oferit de cel mai celebru tenor al lumii, ne-a plasat pe o cu totul altă orbită, unde omul nu numai că poate influenta mersul lucrurilor, dar îl si creează, literal