1. Grija străinilor
În cazul României, primul paradox al sărăciei se referă chiar la faptul că în timp ce tot mai mulţi români sînt săraci sau sărăcesc, tot mai puţini români se ocupă de combaterea pauperizării şi, astfel, proiectele au rămas privilegiul instituţiilor internaţionale, al fundaţiilor, care, avînd experienţa fenomenului în lume, îl sesizează mai repede în România. Cu alte cuvinte, străinii (Banca Mondială, PNUD) sînt mai preocupaţi de combaterea sărăciei şi românii sînt mai preocupaţi de supravieţuire. Doar schimbarea de atitudine va determina în mod esenţial eficienţa : în ce măsură sîntem în continuare sub vremi şi în ce măsură sărăcia este un alt tip de proces agresiv la adresa populaţiei României, la fel ca năvălirile turcilor şi ale tătarilor, diversele inundaţii, cutremure şi alte catastrofe cu care ne-am obişnuit? O mare provocare conţinută în acest proiect este tocmai dezvăluirea dimensiunilor sărăciei şi conotaţiile lor înşelătoare. "Sărăcia de tranziţie" combină multe dimensiuni şi presupune multe complicităţi. Este vorba, în primul rînd, despre dimensiunea economică: evident că economia de tranziţie a scos la iveală o realitate ocultată în vremea socialismului. Egalitarismul comunist nu era decît un mod de a raţionaliza sărăcia, împărţind-o la toţi. Era tolerabilă la nivel de masă, pentru că lipsea frustrarea inegalităţii, şi paralizantă pentru că îi punea pe toţi în aceeaşi situaţie, nedîndu-le resurse pentru a ridica privirea deasupra orizontului şi a înţelege situaţia existentă.
2. Oraşe în agonie În condiţiile tranziţiei, în România, realitatea economio-socială a sărăciei are un profil cu totul special, foarte diferit de cel al sărăciei din ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Al doilea paradox constă în faptul că, în România, sărăcia este rezultatul eşecului istoric al unui proiect de sistem, care pret