Pe un ton neapărat demn: sîntem aici de două mii de ani, cu revoltă resemnată şi privirea îndreptată spre cer: toată lumea fură; înţelept şi bonom, pe picior de plecare: istoria se repetă; cu obidă: e o conspiraţie universală; clipind jucăuş din ochi şi gesticulînd rotund cu mîinile: aşa-s unguroaicele, focoase; grav şi magistral: lucru nemţesc, nu cîrpeală de-a noastră; plin de furie nestăpînită şi necanalizată: ne-ar trebui încă un Ţepeş; într-o discuţie cultă printre cuţite şi pahare: Luceafărul poeziei româneşti; mîngîios şi profesoral: viaţa e grea, în viaţă trebuie să lupţi; cu "România mare" pe masă, lîngă berea convivă: sigur, uite cum se cunoaşte sîngele de jidan; picurînd lacrimi în paharul de vodcă, lîngă difuzorul care urlă "Magdaleeena..." sau "Mariana vrea banana": cum spunea Napoleon, toate femeile-s curve, în afară de mama şi sora mea, dar şi ele-s tot femei; cu mîna pe buzunar, privind chiorîş la o ceată care se înghesuie la uşile autobuzului ţiganii care au mîncat lebedele din Austria; vezi mai sus (cuţite şi pahare): Ceahlăul literaturii române; la o tribună ad-hoc, de cartier sau de uzină în prag de faliment: toţi am fost comunişti... Şabloane. Deseori cu funcţie de morală la fabulă, la capătul unei poveşti despre traiul greu, despre emigrantul stabilit în Canada sau Israel, despre americanii ticăloşi, despre iubita plecată de două luni, despre evrei în general, ţigani în general, unguri în general, nemţi, ruşi, sîrbi, în general despre toţi şi toate, în realitate despre nimic. Şabloane. Greu cu ele, greu fără ele. Sentinţe definitive, simplificatoare, ne dau iluzia că putem ordona lumea din jur. Ele sînt uneltele. Cu cît haosul creşte, cu atît creşte şi nevoia de clişeu. Şi creşte. Radicale, chiar tiranice, ele fixează lumea în bolduri; un insectar imens. Fiecare cu insectarul lui. Şi de ce nu? Prea mult relativism strică. Clişeul de limba