Statisticile indică o constantă scădere a nivelului de trai al românilor, mai ales cînd e vorba de dimensiunea veniturilor "reale". Am pus ghilimele pentru că e puţin curios să spui real despre ceva atît de abstract ca un raport între valoarea bănească (ea însăşi o abstracţie, chiar dacă materializată) şi indicele inflaţiei (ceva atît de complicat de calculat încît a spune că e abstract e un eufemism). De fapt, în analiza nivelului de trai ne gîndim, de obicei, la raportul dintre bunăstare şi sărăcie. Cei doi termeni nu sînt complementari: în timp ce bunăstarea este legată de satisfacţie (e deci un termen subiectiv), sărăcia are a face cu absenţa concretă a celor necesare traiului (sigur, şi aici pot exista relativizări în privinţa definirii a ceea ce este necesar). Dacă spui că a crescut gradul de sărăcie, înseamnă că a crescut numărul celor care nu au o locuinţă satisfăcătoare, al celor care, din lipsa mijloacelor materiale, nu pot avea acces la diverse forme de învăţămînt, al celor care sînt nevoiţi să se hrănească necorespunzător etc. Din păcate, statisticile sînt pudice cînd e vorba să ne ofere date despre elemente de felul celor enumerate. În lipsa unor date statistice exacte, impresiile pot fi înşelătoare. Astfel, sîntem neplăcut impresionaţi aflînd că la Primăria Capitalei sînt în jur de 100 000 de cereri de locuinţă nerezolvate. Această cifră ar trebui însă comparată cu cele 759 705 locuinţe în care, la data ultimului recensămînt (7 ianuarie 1992), numărul persoanelor era de peste două ori mai mare pe cel al camerelor de locuit (de exemplu, cinci persoane locuind în două camere) - adică 11% din totalul locuinţelor. Din păcate, comparaţii semnificative nu se pot face (cel puţin pînă la viitorul recensămînt - dată imprevizibilă, tot sărăcia fiind de vină) nici măcar în acest domeniu "palpabil". Problema estimării evoluţiei sărăciei ca situare sub un an