* Clişeul. Probabil cea mai mare naivitate de care putem da dovadă atunci cînd vorbim despre clişee constă în a crede că sîntem imuni la influenţa lor. Încercînd cu orice preţ să le evite, nu puţini eşuează fie în alte clişee, mai convenabile (cu care tind să se identifice printr-un soi de transfer magic) sau în discursuri excentrice şi preţioase. Tot de teama contaminării cu viruşii clişeelor, unii ajung să se teamă, chiar atunci cînd nu e cazul, de folosirea unor termeni inofensivi dar consideraţi, din cine ştie ce motiv, "clişeizaţi", "fumaţi", "compromişi" etc. Ce e, în definitiv, mai rezonabil - şi mai rentabil: un război total cu Clişeul, o guerillă sau un armistiţiu? Soluţiile radicale nu sînt neapărat şi cele recomandabile. Avangardele au avut o adevărată fobie a clişeelor şi a convenţiilor de orice fel. Rezultatul? Unii - cei mai consecvenţi - s-au sinucis (Urmuz, Vaché), au luat-o razna (Hugo Ball, Artaud), şi-au creat propriile convenţii şi clişee (majoritatea), au devenit suporteri ai totalitarismelor sau au lăsat-o, pur şi simplu, baltă şi au găsit ceva mai bun de făcut. De pildă, să devină negustori de sclavi în Africa. Deşi uneori poate fi confundat cu idiosincrasia, clişeul e tot ce poate fi mai opus individualului, e comunitar, colectiv şi chiar colectivist, rezultat al vulgarizării produselor individuale ale inteligenţei creative. Loc comun, nu proprietate privată. Nu "eu" ci "supraeu", psihanalitic vorbind. Clişeele contribuie - aşa cum contribuie - la coagularea identităţilor colective, creează sentimentul securizant al apartenenţei, oferă motivaţii acţiunii şi, la nevoie, agresiunii. E, practic, de neconceput existenţa socială în absenţa clişeului. Clişeul e, prin excelenţă, impersonal, presupune o instituţionalizare prealabilă (fie şi la nivelul tradiţiei orale), impune comandamente, standardizează, simplifică. Nu întîmplător, cele mai nu