A trecut un an de când Iosif Sava ne-a părăsit si peisajul vietii noastre cotidiene e mai sărac; nu mai avem week-end-uri cu "Serata" sau "Salon" în care să ne certăm cu micul ecran sau să ne amuzăm privind deruta vreunui personaj (antipatic nouă) căruia moderatorul Iosif Sava i-a administrat un upercut; am pierdut unul dintre subiectele favorite de controverse cu prietenii iar sala de concert este mai goală fără chelia chemătoare a criticului care, cu un zâmbet cald, arunca în treacăt câte un comentariu, uneori ironic alteori apreciativ, dar totdeauna bine tintit.

Observam cândva că atunci când îi citesti textul tipărit vocea sa inconfundabilă îti răsună în ureche de parcă l-ar rosti chiar el, într-atât de autentică este pagina scrisă. Rar un autor care să se oglindească asa de spontan în scriitura sa. Este impresia dureroasă ce am resimtit-o răsfoind ultima sa carte, apărută după ce s-a stins, la Editura Muzicală si intitulată ca si primul volum din seria memorialistică "Jurnal pe portative" dar, din nefericire, devenit acum "Ultimul jurnal...". Ca si celelalte volume alcătuite din fărâmele vietii sale si acesta urmează aceeasi structură - însemnările începute la 21 septembrie 1997 se încheie la 10 iulie 1998 cu doar 2 zile înainte de a lua drumul spitalului pentru a nu se mai întoarce. Însemnările zilnice, sau aproape, alătură ecouri politice, evenimente culturale, extrase din presă (inclusiv cele injurioase la adresa lui), scrisori primite, notatii din călătorii, comentarii pe marginea emisiunilor proprii etc.

Un jurnal, se presupune, este o scriere confesivă dar ca si până acum Sava si-a impus discretia, care l-a caracterizat întotdeauna de a-si apăra intimitatea, de a nu oferi nimănui datele vietii sale personale, ci doar o interfată spre viata publică (fac exceptie fermecătoarele pagini despre câini si consemnările fugitive de