În vara asta, Thomas L. Friedman a dat lovitura. Columnist de politică externă al ziarului The New York Times din ianuarie 1995, călător înverşunat prin lume şi mare amator de citrice, Friedman este autorul unei cărţi care, la cîteva luni de la apariţie, se menţine voioasă pe lista de best-seller-uri din Statele Unite*. Nu este roman, nici volum de poezie (astea rămîn în seama visătorilor, eventual prim-miniştri), într-un cuvînt ficţiune nici strop. Este un non-fiction pur, tocmai bun pentru încurajat rechinii financiari din jet society -ul postcapitalist sau de speriat pe cei care, în umbra răcoroasă şi leneşă a lumii a treia, mai au încă timp de reverii privind lumea de mîine (care, de fapt, a început alaltăieri). Trebuie să spun, în buna tradiţie postmodernă, că există o poveste ascunsă în poveste: Friedman, cum singur o spune cu o lesne de înţeles mîndrie, este cel de-al cincilea corespondent de externe al ziarului newyorkez, actual stăpîn al unei rubrici care, născută în 1937, se numea la origini În Europa, din simplul motiv că pentru cei mai mulţi americani politica externă se rezuma atunci la ceea ce se întîmpla pe bătrînul continent. S-au mai schimbat ceva lucrurile între timp; unii zic că în bine. În mare, cartea tratează globalizarea, a cărei forţă motrice este, ştim cu toţii, economia de piaţă capitalistă. Unii ar putea face nazuri la ideea lui Friedman potrivit căreia globalizarea reprezintă, de fapt, răspîndirea modului de viaţă american, cu McDonald's, computere, Mickey Mouse şi Coca-Cola. Dar teza lui mi se pare, inevitabil, corectă: dacă Războiul Rece a avut drept cuvînt-cheie diviziunea (în blocuri ideologice, geopolitice etc.), globalizarea vorbeşte numai şi numai despre integrare; dacă simbolul epocii trecute a fost Zidul Berlinului, simbolul erei noi este metaforica pînză de păianjen numită pe englezeşte World Wide Web, reunirea magică a to