Relaţia complexă şi ambiguă dintre comunism şi cultură nu a fost şi nu este ignorată de cercetători, însă rareori această relaţie a fost considerată esenţială pentru analiza şi înţelegerea comunismului. Exprimat adesea în forme groteşti, ca în cazul dictatorului român Nicolae Ceauşescu, interesul pentru cultură al tuturor liderilor comunişti este însă o realitate pe cît de incontestabilă, pe atît de misterioasă. Desigur, explicaţia că ei înţelegeau prin "cultură" în primul rînd "propagandă" este valabilă, dar această explicaţie nu epuizează complexitatea unei relaţii care în multe cazuri a luat forme de-a dreptul maladive. Cînd Stalin spunea scriitorilor sovietici că există două feluri de a scrie literatură, ca Shakespeare ori cum scria Cehov, precizînd că el ar scrie "ca Shakespeare", dar că lor, scriitorilor sovietici, le recomandă să scrie "comme Tchekhov", nu făcea doar o glumă sumbră. Această relativă trecere în plan secundar a dimensiunii culturale a comunismului are însă şi alte consecinţe. Una este certitudinea existenţei unei culturi comuniste unitare şi omogene, creaţie "planificată" a sistemului. O cultură "oficială", impusă prin mijloace birocratice şi poliţieneşti, dincolo de care ar fi existat, subteran, izolat şi cu intermitenţe, o "contracultură" anti-comunistă, expusă tuturor pericolelor. Această viziune are însă măcar defectul de a prelua, schimbînd accentele, chiar schema comunistă despre cultură şi despre "lupta" dintre cele "două culturi". O schemă ce escamotează însă, dacă nu chiar truchează, o realitate mult mai ambiguă şi mult mai bogată în nuanţe. Departe de a fi fost "monolitică", unitară şi omogenă, cultura comunistă a avut numeroase componente, a fost o interferenţă de "culturi" coexistente şi în permanentă evoluţie, individual şi în ansamblu. Nu a existat nici o "cultură comunistă unică" şi nici o "cultură comunistă" imobilă, acee