O modernizare elitistă şi incompletă În opinia mea, integrarea spaţiului est-european în polimorful ansamblu continental depăşeşte, ca miză, sfera politicii, adică alinierea legislativă, măsurile de consolidare a statului de drept şi generarea prosperităţii în condiţiile pieţei libere. Ea are o componentă culturală şi spirituală care nu mai poate fi subestimată. Trebuie să recunoaştem că Europa de Sud-Est a fost marginalizată nu atît din motive de disparitate civilizaţională sau din pricina fostei sale apartenenţe la Imperiul sovietic, ci şi pentru că întruchipează faimoasa "lume ortodoxă". Vorbim despre o lume confesională cunoscută epidermic, la nivelul unui folclor academic reducţionist, o lume care s-a articulat statal pe ruinele Imperiilor otoman şi habsburgic şi care a cunoscut o modernizare parţială, brutal stopată prin revoluţiile de dreapta din anii '30 sau prin comunizarea intervenită după 1945. Aproape un mileniu, acest segment al creştinismului european a fost disputat de lumea catolică şi (mai apoi) protestantă, fie cu ajutorul unor campanii prozelitiste, fie prin intermediul jocurilor politice imperiale. Au avut loc polemici teologice, infiltrări cripto-catolice sau protestante operate cu ajutorul tiparului şi al şcolii, acţiuni de forţă, dar şi interferenţe benefice sau aculturaţii fertile. S-au încheiat alianţe nerespectate, s-au propus formule de compromis, precum uniatismul de inspiraţie iezuită, care a contribuit, bunăoară, la emanciparea românilor transilvăneni, dar care a divizat confesional populaţii altădată compacte. În ciuda acestei cronici agitate, naţiunile ortodoxe - ruşii, românii, grecii, bulgarii, sîrbii şi ucrainienii - nu s-au convertit la creştinismele apusene, căutînd mereu, cu sacrificii, dificilul echilibru dintre fidelitatea faţă de credinţa lor ancestrală, utopia unui revival bizantin şi presantele solicitări ale modernit