În viaţa cotidiană cuvîntul "criză" este folosit frecvent, mai ales invocat la nivel individual ca referire la sănătate sau la timp. Sînt crize de nervi, de ficat sau de inimă, dar şi de timp. Criza de timp ar părea să nu-şi aibă rostul, pentru că oamenii care aşteaptă cîte ceva, fie autobuzul, fie vreun act, deşi nerăbdători, nu prea se uită la ceas. Cuvîntul "criză" se mai poartă în analizele politice, unde pare mai nimerită ideea de conflict sau de dezacord între puncte de vedere diferite. Dincolo de înţelesul profan, criza este un concept aparţinînd unor discipline foarte diferite. Psihologia individuală este invadată de explicaţii în care criza se află la loc de cinste. Însăşi viaţa individului este un şir de crize, astfel încît viaţa pare o continuă cursă de obstacole. Crizele apar odată cu naşterea, căci chiar naşterea este prima criză, iar ţipetele nou născutului nu sînt decît un protest adresat discontinuităţii. Pentru unii psihologi, unii indivizi rămîn blocaţi într-o criză nerezolvată. Construcţia identităţii personale se pare că trebuie să se încheie odată cu terminarea adolescenţei, dar pentru unii finalizarea identitară rămîne o sarcină nerezolvată toată viaţa. Acest lucru nu înseamnă însă că ei rămîn veşnic tineri în sensul în care înţelegem tinereţea. Şi totuşi, ca în politică, nu trebuie să confundăm conflictul cu criza, pentru că în timp ce conflictul intrapsihic desemnează o dimensiune constantă a dezvoltării, criza este exactă şi localizată în timp. Ea înseamnă o schimbare decisivă, un moment acut de dezechilibru. Se vorbeşte de criză de personalitate - pentru unii ar avea loc la 2 ani, pentru alţii la 3 sau la 6 ani -, dar şi de momente critice vecine crizei ca, de pildă, începuturile şcolarizării. Adolescenţa are un statut aparte. Ea şi-a cîştigat prestigiul de a fi o criză unanim recunoscută, o criză în adevăratul sens al cuvîntului. Ea