La o amplitudine egală, numărul victimelor unui cutremur diferă enorm: Los Angeles, 1994, SUA - 54 de morţi; Kobe, Japonia, 1995 - 6500 de morţi; Turcia, 1999 - (cifre neoficiale) 14 - 40.000. Revista britanică The Economist (28 august 1999) consideră că, în condiţii egale, marile diferenţe dintre numărul victimelor se explică prin calitatea materialelor de construcţii. Gazetarii turci, în primul rînd, dar şi cei din presa internaţională, observă însă că materialul din care este alcătuită relaţia cetăţeanului cu statul este deosebit de fragil. "E bizar cum o armată de 600.000 de oameni, despre care se spune că este cea mai disciplinată din lume, capabilă să expedieze, peste noapte, 100.000 de oameni însoţiţi de logistica necesară în Irak, a fost incapabilă să organizeze, la porţile Istanbulului, a doua zi după cutremur, operaţiile de ajutor sau aprovizionarea supravieţuitorilor" declara un profesor turc săptămînalului Le Nouvel Observateur (28 august 1999). În aceeaşi revistă se caută o explicaţie; cum a fost posibil ca în 45 de secunde să se transforme o ţară. Înainte, avea "economia cea mai dinamică, forţele armate cele mai avansate şi democraţia cea mai veche din regiune, punte între Europa şi Asia" (Ismail Cem, ministrul Afacerilor Externe). Şi după, "statul şi-a pierdut legitimitatea. Uitaţi-vă la oameni, toţi se întreabă: unde e Statul? Şi într-o situaţie de criză realizează că Statul nu există. E o scoică goală, un decor în care evoluează afaceriştii şi mafioţii". Pentru Alexander Adler, de la Courrier International (26 august 1999), seismul politic se explică prin caracterul contradictoriu al tendinţelor care străbat societatea turcă: "Dincolo de cauzele naturale ale dezastrului, se observă cum întregul sistem se destramă: în timp ce armata era pe cale de a cîştiga războiul din Kurdistan şi întreprinderile deveneau din ce în ce mai performante, punînd