Într-o prelegere ţinută la The New York School for Social Research în toamna lui 1996 şi publicată ulterior, în primăvara lui '97, în revista Dissent, Adam Michnik pleda pentru frumuseţea (greu observabilă, discutabilă, enervant de ascunsă uneori etc.) democraţiei din părţile noastre de Europă. Gray is beautiful, spune Michnik, adică democraţia renăscută aici este de o frumuseţe gri: plină de pasiuni, emoţii, speranţă şi ură, de sfinţi şi păcătoşi, corupţi şi corupători, o mixtură a tuturor curentelor de gîndire şi acţiune politică eliberate, după decenii, din gheţarul comunist: altfel spus, cu toţii sîntem socialişti atunci cînd este vorba de păturile sărace sau despre pretenţiile pe care le avem de la stat, cu toţii devenim suspect de conservatori atunci cînd ne preocupă păstrarea tradiţiilor şi, obligatoriu, cu toţii gîndim liberal atunci cînd emitem păreri despre eficienţa economiilor noastre şubrede. Adăugaţi la acestea nepieritoarele nuanţe de naţionalism, perenele nostalgii comuniste precum şi frunza verde a ecologismului şi vom înţelege cum Europa noastră (a celor dinspre margine) nu este decît un creuzet ideologic în care, prin bucurii mărunte şi suferinţe epocale, se filtrează, din atîtea orientări doctrinare diverse, un anume contur ideologic, alături de care vom trece graniţa dintre milenii. În context, în legătură cu moştenirea vechiului regim din Est, Michnik repetă (a cîta oară, pentru cei ce-l cunosc cît de cît?) celebra formulă al cărei purtător de cuvînt rămîne cu obstinaţie: Amnistie - da, amnezie - nu. Pe plajele româneşti ale Mării Negre, fotografii cu ceva cheag se plimbă, mai nou, cu maimuţe, cu pui de tigru sau cu cămile; fotografii mai sărmani rămîn la aceiaşi crocodili de plastic gonflabili care-au fost în vogă acum zece ani. Ca şi fotografii, la fel televiziunile noastre. Cîteva mascote de acum un deceniu sînt gonflate la minut, din