De vreo săptămînă, toate televiziunile îşi anunţă, cu mare tam-tam, noile grile de programe. Bătălia pentru audienţă reîncepe cu forţe proaspete şi, bineînţeles, cu filme şi seriale noi, unul mai american decît altul, cu (credeaţi c-am scăpat?) tradiţionalele talk-show-uri, cu telenovele nemaivăzute, dar asemănătoare celor deja văzute, cu noi jocuri şi concursuri, cu mutări tactice ale vedetelor de la o emisiune la alta, cu menţinerea strategică a telejurnalelor la aceleaşi ore şi vom mai vedea noi cu ce. Televiziunile private îşi continuă drumul triumfal către societatea de consum unilateral dezvoltată, trăgînd după ele milioane de telespectatori, iar televiziunea publică le urmează gîfîind exemplul. Scopul fundamental rămîne creşterea audienţei, prin cucerirea maselor, a publicului mare care asigură vînzările de spaţii publicitare pentru detergenţi, bere, băuturi răcoritoare sau cosmetice şi 89.89... Pînă la un punct, fenomenul este normal: posturile TV lucrează pe criterii comerciale. Dar publicul este stratificat, televiziunile nu se adresează "ţării" sau "poporului", ci unor categorii de public măsurabile, cu gusturi şi preferinţe diferite. Nu toată lumea urmăreşte cu sufletul la gură telenovelele, nu toţi românii care "au PRO TV" (dar minorităţile n-au?) vor "cele mai noi seriale americane", în fine, curiozitatea populară, dornică să afle cîţi amanţi are vedeta X şi ce marcă de nădragi poartă Clinton, nu poate fi singurul criteriu pentru proiectarea grilelor de programe. Sînt în suferinţă, la televiziunile noastre, emisiunile de popularizare a ştiinţei şi culturii, documentarele de tot felul, adică acele emisiuni care se adresează unui alt tip de curiozitate, şi care în Occidentul atît de mult visat asigură adesea o audienţă mai mare decît a filmelor şi, mai ales, o audienţă stabilă, inclusiv la ore de seară: e suficient să facem un tur de telecomandă pr