Fără îndoială, în spaţiul nostru geopolitic, întîrzierea este de bon ton. Sfertul de oră academic suferă uneori dilataţii de neimaginat pe alte meridiane, devenind o regulă. Se întîrzie la întîlnirile de afaceri, la începerea simpozioanelor, a concursurilor, la cocktail-uri (dacă sînt organizate de concetăţeni)... La petreceri e de-a dreptul nepotrivit să ajungi exact la ora la care ai fost invitat, riscînd să găseşti gazda în neglijeu. Punctualitatea e adesea privită cu răceală, iar punctualii sînt o adevărată pacoste, stricînd vraja boierească a lipsei oricărei constrîngeri cu apretul scorţos al disciplinei proletare, ba avînd şi tupeul să se plîngă. Pentru întîrzieri se găseşte totdeauna un motiv, de cele mai multe ori legat la rîndul lui de acelaşi fenomen: n-a venit autobuzul, am aşteptat să vină cineva care, desigur, întîrzie, apa caldă a venit cu întîrziere etc., etc. În schimb, punctualii n-au nici o scuză decît cea a normalităţii, noţiune al cărei înţeles s-a pierdut undeva, în ceaţa reformei, suferind de o laxitate extremă ce-i permite să se modifice aproape extemporaneu, după cum bate vîntul, de la apus sau de la răsărit. Se pare că întîrziatul este un obicei ce riscă să devină o cutumă naţională, o trăsătură caracteristică a romanului, precum disciplina nemţească sau calmul englezesc. Dacă la nivel individual întîrzierea este o chestiune de minute, cel mult de ore, la nivel de guvern se ajunge la luni şi ani. Cu atît mai mult în sectorul sanitar care, se ştie, este departe de a fi prioritar, atît în Dealul Mitropoliei cît şi în Piaţa Victoriei. Cine poartă responsabilitatea întîrzierii reformei sistemului sanitar? Întrebarea pare firească pentru categoria plicticoasă a punctualilor, dar devine absurdă şi răutăcioasă pentru ceilalţi, figuri olimpiene aflate deasupra timpului, dispreţuind termenele stipulate prin lege. Interesele personale sau de bre