Mita Porumbita. Dupa multe ezitari, va scriu si eu o poveste adevarata. De ce? Fiindca atunci cand citesc aceasta pagina din revista dvs., imi revin in minte momentele traite cu cativa ani in urma. Au fost momente care m-au marcat profund si pot zice ca m-au schimbat. De atunci, am inceput sa privesc...

Mita Porumbita

Dupa multe ezitari, va scriu si eu o poveste adevarata. De ce? Fiindca atunci cand citesc aceasta pagina din revista dvs., imi revin in minte momentele traite cu cativa ani in urma. Au fost momente care m-au marcat profund si pot zice ca m-au schimbat. De atunci, am inceput sa privesc altfel orice vietate, fie ca este vorba de animal, pasare - de curte sau salbatica.

Mita a aparut in apartamentul nostru intr-o dimineata de februarie, cand baiatul meu cel mic a scos de sub geaca un porumbel zgribulit de frig. Mi-a explicat ca, venind de la scoala, o batrana l-a oprit si i-a dat acel porumbel, rugandu-l sa aiba grija de el, ca altfel o sa moara de frig sau il vor manca pisicile. Alin l-a primit, dar cu oarecare teama, deoarece nu era convins ca noi, parintii, vom accepta cu usurinta sa aduca porumbelul in casa. Alte tentative de a aduce pisici sau caini nu avusesera succes. De data asta ne-am "calcat" pe inima si nu am mai fost asa de drastici, cu toate ca, examinand pasarea mai cu atentie, am vazut ca avea o aripa rupta. De fapt, acest lucru m-a determinat sa intru in actiune. Fara a avea mari sperante ca se va vindeca, cu ajutorul unui mic echer de plastic din trusa de geometrie, am incercat sa-i imobilizez aripa rupta. Nu a fost o operatie prea reusita, fiind acceptata cu greu de pasare, care isi ciugulea inversunata legaturile, dar cateva zile de imobilizare i-au prins bine. Intre timp, in bucatarie, copiii i-au improvizat o casuta intr-o cutie de carton, cu cutiute pentru hrana si apa, prinse de pereti. Un pumn de gr