La inceputul actualului mandat legislativ, chipul lui Ion Iliescu era expresia clara a dramei in care traiau din plin pedeseristii din toata tara. Crispare, zimbet apropiat de rictus, expresie faciala crunta, care incerca sa para degajata, dar prin care se vedea limpede suferinta esecului. Iar daca este vorba de drame, sigur este ca drama nu era traita in mod identic de pensionarul cu basca, adept natural al PDSR, si de pedeseristul adevarat, parlamentar, ministru, dierctor de fabrica, de banca de stat sau prefect. Primul, pensionarul, s-a resemnat in mod firesc: pentru el, PDSR este doar o optiune de suflet, locul continuitatii Romaniei dincolo de revolutii si reforme. Pentru ceilalti, insa, drama a capatat aspecte tragice, in sensul modificarii unor daturi naturale care pareau a fi firesti si care incepeau a semana cu eternitatea. Odata puterea pierduta, interesele politice erau imposibil de atins, iar obiectivele economice, cele strins legate de politic, erau compromise. Alternanta puterii ii obliga pe multi dintre pedeseristii adevarati (adevarati nu in sensul preferintei pentru social-democratie sau pentru economie sociala de piata, ci in sensul gradului de implicare in politica si, mai ales, al interesului comun) sa isi redefineasca orizontul asteptarilor si pe cel al relatiilor politice, sa temporizeze o parte din actiunile pe care le aveau in vedere. Pentru ceilalti pedeseristi, mai putin autentici, pedeseristii de nevoie sau cei aliati cu dracul pina trec puntea, trecerea de la un regim politic la altul a fost mult mai usoara: la limita, politicienii au nevoie de bani, iar banii plasati discret nu au miros politic. Deruta politicienilor PDSR si a celor care ii sustin sau ii mai sustineau politic la vremea aceea s-a transpus in deruta intregului partid. Vreme indelungata, PDSR nu a putut inchega o atitudine cit de cit coerenta fata de vreo problema politica,