Moartea este îngerul preferat al lui Cassian Maria Spiridon si în volumul "Întotdeauna ploaia spală esafodul". Prima parte este intitulată ironic "Viata de familie" când, pe rând, sunt cântate decesele verilor, ale fratilor, ale părintilor. Poetul e obsedat de arborele genealogic pe care-l urmăreste cu atentie, ca un doctor Pascal, notând scrupulos vârstele: "când mă gândesc la anii mei optsprezece", "la douăzeci îti pare", "tatăl mamei mele la optzeci de ani"...
"M-am înteles bine cu pietrele", al doilea grupaj de poeme, metamorfozează fără probleme orice tine de mineral în piatră tombală: "atunci afli / în totul dată tie / pe piept culcată piatra", "piatra fiind din toate / singura alături" etc. Ultima parte este o continuare firească (sau o repetitie firească) intitulată "Darul lacrimilor". Elementele preferate sunt, fireste, esafodul si ploaia/plânsul.
Asadar un mecanism extrem de usor de depistat (l-am putea califica drept facil): pe fondul unui monoton mars funerar apar mici variatii, aproape imperceptibile. De altfel, Emil Iordache aminteste acest lucru (discret) în postfată: "se aud usoare scârtâituri de grandilocventă". Cassian Maria Spiridon cere prea mult de la cititorul său. El nu sochează, doreste să comunice fără să atragă atentia. "Moartea" este, până la urmă, un lexem ca oricare altul desi poetul în cauză mizează foarte mult pe simpla lui prezentă. Tot vestind acelasi lucru grav cocosul apocaliptic poate deveni plictisitor.
De multe ori versuri excelente îsi pierd vitalitatea în miscări desuete: "genunchii tăi / într-un crepuscul sângeriu / se miscă însingurati (...) îmi caut sens / pe plaja pustiită". Ce caută "sensul" si prea erodata "plajă pustiită" lângă o imagine atât de reusită, nu întrebati. Când accentul e pus pe sugestie, pe imagine, pe laconism, astfel de primejdii apar la tot pasul: "coarnele Lunii î
