Surprinzător si neobisnuit subiectul acestei ultime cărti a lui John Fowles în româneste, cu un titlu deconcertant la prima vedere: Copacul. Tematic, textul se include în mai vechiul, dar tot mai clamatul etos al rupturii si separării omului de natură. Alura pronuntat autobiografică a cărtii devine rapid pretext pentru un veritabil discurs eseistic ce, ca orice studiu ce se respectă, îsi contine ipoteza, demonstratia si concluzia.

Prima parte, cea mai "literară", contine si principalele trăsături ale celor două "lumi" separate, într-o serie de dihotomii, supuse toate unei viziuni de esentă pozitivistă; om-natură, stiintă-natură, ordine-dezordine, sigur-nesigur, previzibil-imprevizibil, static-schimbător, lista rămînînd deschisă. Cartea oferă tezist, prin intermediul celor două personaje, tată si fiu - alter-ego al autorului -, două tipuri opuse de "tratare" si relationare cu natura: tatăl o preferă domesticită, segmentată si îngrădită, fiul o doreste în chiar starea sa "naturală", sălbatică si aparent haotică. Unul si-o aproprie anulîndu-i individualitatea, socializînd-o, altul pledează, polemic si nostalgic, tocmai pentru diferenta initială, privind-o ca pe o realitate multiplă, incontrolabilă si, astfel, exemplară. Acuza autorului este clară, iar argumentele numeroase: omul european, în special occidentalul, astăzi citadin exclusiv si agresiv, s-a izolat de natură, anulînd posibilitatea unui altfel de tip de cunoastere, nu numai a exterioritătii, ci mai ales a propriei sale interiorităti.

Noutatea punctului de vedere constă în solidarizarea teoretică a naturii cu arta si, în ultimă instantă, chiar cu literatura. Mister, accidental, necunoscut si etern ireductibil la concept sintetizează romantic realităti si legi de creatie similare. Spatii ale fertilitătii dezordonate, ele rămîn în fond inaccesibile unei grile analitico-pozitivist