Familia crailor e una dintre cele mai vechi în literatura română, dar între membrii ei din secole diferite legătura de sînge literar este greu de dovedit. De la întepenitul personaj de basm popular, care are fete de măritat si mari împărătii de lăsat mostenire, pînă la tatăl bătrîn si îngrijorat din basmul cult, de la bărbatul fermecător deprins cu obiceiurile de curte pînă la fantele de duzină, de la mag pînă la haimana, de la bătrîn la tînăr si de la dandy la mahalagiu, numele de crai îsi schimbă permanent si radical semnificatia. Singura legătură vizibilă între aceste categorii eterogene este lipsa de griji materiale (sau aspiratia spre ea), asadar libertatea deplină a traiului zilnic, un dolce farniente care permite celui în cauză îndrăzneli de tot felul. Femeia-Dalilă eminesciană adăposteste ăîn cămara inimioarei" toate variantele de crai, ătuspatru craii cărtilor de joc"; craiul de mahala din salonul ei poartă semnul craiului de pică din pachetul de cărti si e ales drept rege al inimii.

Există totusi, în această familie fantezistă de personaje, două ramuri distincte: craii solitari, din basme si craii care nu apar decît în grup, cîte trei, pe modelul biblic al magilor de la Răsărit sau atasîndu-si cîte un al patrulea personaj, după tiparul muschetarilor dumasieni. În prima categorie se află craiul bătrîn din Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă sau ăCrai Crypto, inimă ascunsă" din balada lui Ion Barbu: un tată care nu are încredere în fiii lui si un mire fără mireasă, în care supusii nu au încredere; lipsa de încredere, indiferent de sensul ei (dinspre tine spre ceilalti sau dinspre ceilalti spre tine) duce la aparitia eroilor solitari. Însă celebritatea crailor a fost asigurată de cea de-a doua categorie, pusă sub pecetea cifrei 3, mai precis de micul roman-poem al lui Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche. Cea mai importantă vari