Întrebat la un moment dat despre soarta cărtilor într-un viitor apropiat pe cale de hiperrealizare, Umberto Eco răspundea cu un optimism temperat că, desi numărul si valoarea de schimb a acestora vor scădea, calculatorul nu va deveni decît un paleativ al bibliotecii, în măsura în care se va constitui într-o vastă sală de referinte. Biblioteca virtuală va reprezenta astfel memoria culturală a civilizatiei scrise. Ce ar cuprinde ea nu e greu de ghicit: ceea ce istoria îsi aminteste la un moment dat, ipostazele în care seamănă cu ceea ce este ea acum, fotografiile pe care cu zîmbetul pe buze sau cu rictusuri dizgratioase, de cele mai multe ori însă cu o irepresibilă nostalgie, le recunoaste ca fiind ale ei.
Acum, cînd cu înfrigurare si pe mai multe fronturi este clamată imperativ, sau doar detasat constantă, năpîrlirea istoriei, teleportati într-o odăită văruită, lîngă sobă (neapărat!), ne mai luăm o dată rămas bun de la o vîrstă vinovată, poate, dar plină de bune intentii.
Unul dintre fisierele cele mai bogate ale acestui panoptic cultural mnemovirtual, pe care l-a ocupat pînă nu de mult discretionar si obstinent, se numeste René Descartes (francez prin excelentă, ar spune unii, căci, nu-i asa, "Descartes, c^est la France" - André Glucksmann), cel despre care s-a spus pînă acum totul în mai multe rînduri. Descartes este însă o figură tutelară nu numai a modernitătii. Blîndul (dar, de ce să n-o recunoastem, destul de urîtul!) filosof acompaniază prin spiritul său aplicat, perseverent, disciplinat si voluntar, mai vigilent decît ar putea crede unii, dar discret, spre lauda sa, trecerea noastră într-un ev mai putin narcisic.
Despre Descartes, trebuie să adaug, continuă să se spună totul. Si de fiecare dată altfel. Pentru că dintre toate etichetele aplicate operei lui nici una n-a intrat în coleziune ce celelalte, nici una nu se poa
