In scandalul blocarii Dunarii, inconsecventa si oportunismul sint din nou afisate cu nonsalanta de autoritatile de la Bucuresti. Gestul armatorilor si operatorilor fluviali romani, asumat la nivel cel putin semioficial de guvern, confera o noua nuanta de labilitate raportarii noastre la principiile pe care pretindem ca ni le-am asumat in politica externa. Afirmatiile ministrilor Basescu si Berceanu care se stropsesc la NATO si UE pentru ca nu repara podurile pe care chiar ele le-au distrus, dupa ce cabinetul din care domniile lor fac parte si-a dat girul pentru distrugerea lor, dezvaluie in plinatatea sa inadecvarea noastra la valorile unei lumi care s-a nascut sub ochii nostri si la care nu ne-am raliat, pare-se, decit dintr-un interes pe care nici macar nu avem pudoarea sa il nuantam. Mai mult decit orice, declaratia Ministerului Afacerilor Externe potrivit careia "urgenta adoptarii de catre UE a unei decizii privind ridicarea embargoului si initierea unor proiecte concrete pentru deblocarea traficului pe Dunare ar putea constitui o dovada de intelegere a problemelor cu care intreaga regiune se confrunta" este o dovada ca Ministerul nostru de Externe nu a inteles de fapt el insusi care este marea problema cu care regiunea noastra se confrunta. Aceasta problema nu este alta decit presedintele iugoslav, Slobodan Milosevic. Slobodan Milosevic este un corp strain pe care lumea democratica occidentala nu il mai poate tolera cu nici un pret in Balcani, oricit de mare ar fi acest pret. A nu intelege aceasta realitate inseamna a dovedi cel putin naivitate practica. Milosevic, marele, singurul dusman al Occidentului in Europa, este principala tinta si cauza obiectiva a embargoului si izolarii financiare impuse iugoslaviei. A "ceda" cerintei formulate de MAE roman ar insemna o cedare in fata lui Milosevic, care ar nega NATO si Vestului fructele a tot ceea ce a implinit anul