Tenacitatea noroiului. Citeam in "Destainuiri despre George Enescu", cartea lui Ilie Kogalniceanu, ca in 1946, la istorica venire a lui Yehudi Menuhin la Bucuresti, Maestrul insusi isi asteptase discipolul la aeroport, conducandu-l pana la hotelul "Athne Palace". In memoriile sale...

Tenacitatea noroiului

Citeam in "Destainuiri despre George Enescu", cartea lui Ilie Kogalniceanu, ca in 1946, la istorica venire a lui Yehudi Menuhin la Bucuresti, Maestrul insusi isi asteptase discipolul la aeroport, conducandu-l pana la hotelul "Athne Palace". In memoriile sale, Menuhin, povestind episodul, noteaza o replica a lui Enescu, unica, emblematica, actuala, ca raspuns la exclamatiile admirative pe care i le trezeau discipolului cladirile frumoase: "Oui, mais c"est la boue qui reste!". (Da, dar noroiul ramane, o evidenta aluzie la schimbarea politica.)

Simtim acest noroi si acum, dupa 50 de ani. E un noroi care, cu tenacitate, acopera totul, punandu-ne fata in fata cu Orasul si cu noi insine. Capitala e un exemplu: aici ti se da in cap ziua-n amiaza mare, aici sunt cele mai aprige lupte pentru ciolane care satura pana la a saptea spita, aici esti inselat si prostit in fata la targuieli, aici profesorii sunt amenintati de elevii corigenti, aici artistii venerabili alearga pe la trei-patru teatre ca sa mai adauge ceva la o pensie de rusine, aici se fac clasamente cu cei mai saraci scriitori, aici se construiesc colosi care stau intr-un pinten si se rotesc dupa soare, pe care amaratii, de fapt, ii platesc din economiile lor de-o viata...

Tenacitatea noroiului se resimte mult mai grav acum decat in anii comunismului; atunci, frica il tinea in frau; acum, se revarsa non-stop. Cand se va opri? Atunci cand se va intalni cu noroiul celalalt, care zace pe fiecare strada, care creste de parca ar avea drojdie, care ne face livizi cand trecem p